Ce este viața psihică?

Întreaga activitate reprezentată de imagini, gânduri, emoții, sentimente, amintiri, reverii, dorințe, conștiente și inconștiente, constituie viața psihică a unui om, cu o dinamică proprie, stimulată atât de factori externi, cât și interni fiecărei persoane.

Ce înseamnă o psihoterapie?

Psihoterapia este, în sens larg, orice metodă care tratează afecțiunile psihice sau somatice și care folosește mijloace psihologice sau, mai specific, relația terapeut-pacient. Există mai multe orientări psihoterapeutice care se diferențiază prin teoria pe care se bazează, prin metodă, instrumente și scop.

Psihoterapia este, în general, cunoscută și drept “cura prin cuvânt”.

Teoria psihanalitică, ale cărei baze au fost puse de Sigmund Freud la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, a dat naștere psihanalizei atât ca metodă de investigare a proceselor psihice, cât și ca metodă de tratament.

• psihoterapie psihanalitică
• psihanaliză
• inconștient
• cură prin cuvânt

Psihoterapia psihanalitică este derivată din psihanaliză, presupune o frecvență de 1-2 ședințe pe săptămână, terapeutul și pacientul stau față în față și poate implica un mod de lucru mai “activ” al terapeutului.

Psihanaliza, ca instrument terapeutic, este un demers de mai mare profunzime, o metodă de investigare a vieții psihice și se desfășoară cu pacientul întins pe divan și cu terapeutul aflat pe fotoliu, în spatele acestuia. Frecvența ședințelor este de minimum 3 ședințe pe săptămână.

În ambele cazuri vorbim despre terapii individuale de lungă durată bazate pe sondarea proceselor psihice (senzații, imagini, reprezentări, amintiri, emoții etc.) cu dimensiunea lor atât conștientă, cât și inconștientă. Freud este cel care a considerat că psihanaliza se referă la procese “altminteri greu accesibile”, acesta fiind un mod de a vorbi despre aspectele inconștiente ale psihismului uman.

La psihoterapeut. Pentru ce?

Fiecare om simte, în felul său unic, subiectiv, că societatea căreia îi aparține suferă transformări, că el ca persoană face eforturi pentru a se adapta unei lumi extrem de dinamice, mereu în schimbare. Poate că e înțelept să ne oprim în loc și să ne luăm un răgaz pentru a descoperi cine suntem, ce se întâmplă cu noi și încotro dorim să ne îndreptăm.

Nu știm dacă acum, mai mult decât în secolele anterioare, este nevoie de psihoterapie, însă ceea ce cunoaștem cu certitudine este realitatea existenței dramatice a două patologii foarte răspândite: anxietatea și depresia, cu “fratele” lor mai mic, atacul de panică. De la femei la bărbați, de la adulți la copii ne întâlnim cu ele mai peste tot.

Tipul actual de societate înseamnă mediu concurențial, educație, carieră profesională și, atât de des auzitul cuvânt, sacrificii.

Tinerii își întemeiază familii târziu, copiii apar la vârste de peste treizeci de ani, iar în din ce în ce mai multe cazuri, copiii nu mai apar. Infertilitatea nu mai este o stare de fapt de cauză exclusiv somatică; rădăcinile acesteia trebuie căutate în modul de viață, în profunzimea psihismului partenerilor cuplului și, uneori, chiar mai departe, în trecutul familial al acestora.

Femeile însărcinate trăiesc într-un mod conștient anxios perioada sarcinii, fără să își poată explica întotdeauna originile acestei anxietăți. Le justifică prin multitudinea de investigații medicale efectuate în numele detectării eventualelor anomalii fetale, care, paradoxal, în loc să liniștească mama, au efect contrar.

Mamele se simt neputincioase în fața nenumăratelor curente de creștere a copilului, dar aproape obligate să citească toate cărțile existente, să urmeze toate cursurile pentru părinți în încercarea de a fi mama perfectă: mama pe care n-au avut-o, pe care și-au dorit-o, pe care și-au imaginat-o sau pe care au căutat-o. La capătul celălalt al acestei căutări stau, mai mult sau mai puțin vizibil, modelele tradiționale cu care mai toți tinerii actuali, acum deveniți părinți, au crescut.

La răspântia acestui zbucium găsim, nu de puține ori, depresia post-partum. O stare psihică îngrijorătoare prin care mama abdică din rolul de mamă, mai mereu în ciuda imboldului interior de a fi o mamă perfectă.

• anxietate
• depresie post-partum
• divorț
• infertilitate

Divorțurile, decesul unor persoane apropiate, despărțirile de partenerul de cuplu presupun un doliu pe care nu întotdeauna reușim să îl traversăm singuri și putem să apelăm la o psihoterapie. Alteori, existența unor copii în aceste familii face ca separarea să fie și mai dificilă emoțional, dar nu numai.

Adopția unui copil ori descoperirea statutului de copil adoptat sunt cazuri tot mai dese pentru care oamenii solicită sprijinul unui specialist.

Am imaginat și enumerat câteva posibile situații, motive pentru care cineva se poate adresa unui psihoterapeut. Nu doar stările proaste, stările de rău fizice sau psihice sunt cele care sunt o indicație pentru a vă adresa unui psihoterapeut. O puteți face chiar și atunci când, în ciuda eforturilor pe care le faceți pentru o viață armonioasă, rezultatele par să fie pe dos. Vă doriți mai mult timp pentru cuplu, familie, însă alegerile dumneavoastră se soldează mai tot timpul cu un loc de muncă solicitant, un colectiv care simțiți că vă exploatează peste puterile dumneavoastră sau care vă obligă să „puteți” și mai mult, cu un șef exigent și pretențios căruia îi atribuiți vina de a petrece 12 ore la birou. Sau, poate, pentru cazurile în care cariera profesională nu mai reprezintă o prioritate, însă vă simțiți în imposibilitatea de a pune bazele unui cuplu.

Contractul terapeutic:

• Durata ședinței este de 45 minute și nu poate fi prelungită în caz de întârziere.
• Frecvența ședințelor este de 1 până la 5 ședințe pe săptămână.
• Toate ședințele se plătesc obligatoriu, indiferent de natura motivelor care determină absența pacientului.
• Modalitățile de plată și tariful sunt comunicate la începutul terapiei.
• Este indicat ca, în măsura posibilului, vacanțele terapeutului și pacientului să coincide.
• Conținutul ședințelor este confidențial.
• Deciziile majore sunt, în prealabil, discutate de pacient și terapeut.
• Întreruperea sau sfârșitul terapiei se fac de comun acord, cu analiza motivelor care stau la baza acestora și a stării actuale a pacientului.
• În cazurile de psihanaliză a copiilor și adolescenților, părinții vor răspunde întrevederilor solicitate de terapeut.
• Atunci când părinții solicită întrevederi cu terapeutul, acestea vor avea loc separat, iar copiii și adolescenții vor fi informați asupra acestora.
• În toate cazurile, relațiile personale din afara relației terapeutice vor fi restrânse la maximum.