Mm

Anxietatea de separareCarla Pînzaru

  • Anxietatea de separare
  • Cum se manifestă anxietatea de separare?
  • Cum gestionăm anxietatea de separare?
  • ** Publicat: Dec 2014 **

Criza de afect la copilCarla Pînzaru

  • Criza de afect la copil
  • Cum să privim un copil mic care trăiește o emoție?
  • Cum trăiește mama această situație?
  • Ce putem face când copilul e furios?
  • ** Publicat: Noi 2014 **

Baby-blues Carla Pînzaru

  • Baby-blues sau depresie postpartum?
  • Simptome
  • Cauze
  • Tratament
  • ** Publicat: Oct 2014 **

Anxietate de separare și atașament

Introducere


În general, când vorbim de anxietate de separare vorbim și despre atașament. Atașamentul, pe scurt, reprezintă tipul de relație pe care bebelușul îl stabilește cu mama sau cu persoana principală de îngrijire. Se consideră că atașamentul are la bază tendința naturală a bebelușului de a căuta apropierea de o persoană care să îl îngrijească. Anxietatea de separare și, totodată, tipul de atașament sunt observabile atunci când copilul este separat de mamă sau de figura principală de îngrijire: la plecarea și la revenirea acesteia.

Toate mamele care au copii mai mari de 7-8 luni pot să confirme că, în general, atunci când pleacă de lângă copilul lor acesta începe să plângă. Mai toți plâng și când mama revine în încăperea din care plecase. Pe măsură ce copilul crește, dar aceste comportamente par să rămână, mamele se panichează, intră într-un fel de disperare pentru că nu știu ce se petrece cu copilul. Mai cu seamă dacă o perioadă de timp părea că cel mic a depășit această separare dureroasă.

Existența de sine stătătoare, în sens psihic, nu e implicită la copil, ea se construiește începând de la naștere. Copilul se naște ca o persoană distinctă de mama lui, în pântecele căreia a crescut, însă această realitate biologică, fizică este diferită de realitatea psihică. Pentru ca un bebeluș să poată trăi, să poată crește, nu are nevoie doar de gene bune, de o condiție organică favorabilă, ci și de o ființă umană, de un adult care să îl poată îngriji. A îngriji un bebeluș înseamnă mai mult decât a îl hrăni, a îl spăla, a îl adormi. Înseamnă a fi acolo pentru ca, împreună cu mama, bebelușul să își poată construi un univers psihic, o imagine de sine.

De fapt, a îngriji un bebeluș, acțiunea de a îngriji un bebeluș începe cu capacitatea mamei de a iubi bebelușul aflat în brațele sale. Natura contribuie din plin la nașterea acestui sentiment: sunt eliberați hormonii necesari și se dă, astfel, frâu liber instinctului matern. Treptat, mama se topește de dragul micuței ființe aflată în totala sa grijă, dar este și foarte îngrijorată ori de câte ori acesta plânge. În primele zile de viață acest lucru se întâmplă des.

Putem face un salt, în discuție, direct la vârsta de 7-8 luni, când deja bebelușul se va fi obișnuit cu mama care îl iubește și îl îngrijește, cu faptul că nu este tot timpul acolo exact când are el nevoie, cu faptul că trebuie să aștepte puțin până când mama va veni. Acest bebeluș a început să descopere că mama este ceva ce se află în afara sa, iar nu peste mult timp va ști și că acest în afară înseamnă o altă persoană. Ne amintim că e persoana fără de care el nu ar fi ajuns astăzi unde a ajuns. Aceeași mamă îi produce și supărare, pentru că ea vine și pleacă. Pleacă și, mai ales, el încă nu știe că mama se va întoarce. Va putea să înțeleagă mai bine abia după vârsta de 8 luni, odată cu ceea ce se numește constanța obiectului și cu jocul pe care, instinctiv, mamele îl joacă cu cel mic – jocul de-a cucu-bau. Creierul s-a mai dezvoltat puțin (în realitate, s-a dezvoltat spectaculos), iar acum micuțul e pregătit să își poarte mama în minte până când ea se întoarce. Când spunem e pregătit ne referim la faptul că acest proces de înțelegere a început. Definitivarea lui mai durează în timp și este în strânsă legătură cu aceeași maturizare neurologică.


>>vezi pagina urmatoare

Ce legătură au toate acestea cu anxietatea de separare?

Bebelușul plânge când mama pleacă pentru că nu se simte încă pregătit să facă față singur realității în care trăiește și pe care nici nu o cunoaște. Este un adevăr. El nu mai este atât de mic ca în primele zile de viață, însă nu e nici atât de mare încât să poată face lucrurile singur.

Mai târziu, peste vârsta de 1 an, când deja merge în picioare și chiar spune cuvinte, plânsul la plecarea mamei este semnul faptului că, deși s-a mai autonomizat un pic și vrea să facă lucruri singur – uneori doar singur – încă nu se poate despărți de mamă. Ea este sursa lui de siguranță, de confort, mama îl iubește și îl protejează. Dacă ne reamintim că atașamentul și anxietatea de separare au la bază tendința naturală, înnăscută de a căuta apropierea unui adult și facem legătura cu posibilitatea redusă a copilului de a se descurca singur, putem înțelege mai bine de ce copiii noștri se agață de noi, plâng și strigă “Mami!” ori de câte ori vrem să plecăm, deși au deja 2 ani. Partea bună este că aproape orice mamă știe, simte să lase puțin câte puțin spațiu pentru creșterea copilului. Simte când poate crește timpul în care cei doi stau despărțiți cu 30 minute în plus.

Copilul plânge și la revenirea mamei. Multe mame se întreabă cu mirare din ce motiv se petrec lucrurile așa. Greșesc ele cu ceva? Plânsul, în măsura în care nu durează foarte mult și nu e însoțit de manifestări atipice care atrag atenția în mod deosebit, este un plâns eliberator. Mama s-a întors, copilul protestează, este furios pe ea că a fost plecată și l-a lăsat cu altcineva. Majoritatea copiilor au capacitatea de a trece repede peste aceasta reîntâlnire și își continuă activitatea anterioară. Există și copii care nu reacționează deloc. Nici la plecarea mamei, nici la revenirea ei. Profit de ocazie pentru a spune că există mai multe tipuri de atașament despre care poate vom avea ocazia să vorbim altădată.

Cum gestionăm anxietatea de separare?

Între 7-8 și 12 luni

  • 1. Jucați-vă cu cel mic jocuri care să îi permită să învețe că un obiect pe care nu îl vede (ascuns) nu e dispărut pentru totdeauna, ci reapare.
  • 2. Nu plecați de lângă copil fără să îi spuneți că plecați și când vă întoarceți, indiferent cât de mic este el, chiar și atunci când credeți că nu poate înțelege ce îi ziceți.
  • 3. Creșteți progresiv timpul petrecut separat de copil. Începeți cu durate scurte de câte 10-15 minute.
  • 4. În acest timp copilul lăsați-l cu o altă persoană, nu singur.
  • 5. Atunci când introduceți această persoană nouă, bunică sau bonă, nu o faceți brusc. Petreceți timp cu toții împreună vreme de câteva zile, poate o săptămână.
  • 6. Faceți-vă curaj să plecați cele 10 minute chiar dacă sunteți speriată. Este o trăire normală. O vreme această anxietate va continua să existe în dumneavoastră, dar pe măsură ce crește timpul în care sunteți plecată și vedeți că micuțul este bine o să vă liniștiți.
  • 7. Amintiți-vă mereu că nu doar copilul învață să se separe de mamă, ci și mama de copil.

Cum gestionăm anxietatea de separare?

Peste vârsta de 1 an

Nu plecați de lângă copil fără să îi spuneți că plecați și când vă întoarceți. Oferiți-i un reper: „când te trezești după somnul de după-amiază” sau „după ce mănânci prânzul”

  • 1. Creșteți progresiv timpul petrecut separat de copil. Începeți cu durate scurte de câte 10-15 minute în cazul în care până la acea vârstă nu ați mai făcut-o.
  • 2. În acest timp copilul lăsați-l cu o altă persoană, nu singur.
  • 3. Atunci când introduceți această persoană nouă, bunică sau bonă, nu o faceți brusc. Petreceți timp cu toții, împreună vreme de câteva zile, poate o săptămână.
  • 4. Faceți-vă curaj să plecați cele 10 minute chiar dacă sunteți speriată. Este o trăire normală. O vreme această anxietatea va continua să existe în dumneavoastră, dar pe măsură ce crește timpul în care sunteți plecată și vedeți că micuțul este bine o să vă liniștiți.
  • 5. În situația în care copilul intră în colectivitate (grădiniță), pe cât posibil căutați o grădiniță care, în cazul în care copilul este prea speriat, să vă permită să petreceți timp undeva în preajmă, urmând ca în zilele următoare să creșteți treptat timpul pe care îl petrece în grădiniță și să desreșteți timpul în care dumneavoastră vă aflați în preajmă.
  • 6. În cazul în care copilul are o jucărioară preferată, dați-i posibilitatea să o aibă cu el la grădiniță. Acea jucărie are rolul de a-l calma atunci când se află într-o situație sau într-un mediu nou, necunoscut.
  • 7. Atunci când plecați de lângă el trasmiteți-i un mesaj pozitiv, de încredere în el și în dumneavoastră. Copilul se va sprijini pe ceea ce „vede” în ochii dumneavoastră. Acest lucru înseamnă că va căuta să vadă o mamă liniștită, încrezătoare.
  • 8. Amintiți-vă mereu că nu doar copilul învață să se separe de mamă, ci și mama de copil.

Cuvânt de încheiere

În încheiere doresc să subliniez și să explic un aspect des întâlnit în discuțiile mele cu părinții. Copiii suportă mai bine adevărul atunci când văd, simt din partea părinților că adevărul nu e periculos. Aceasta este o frază esențială, o frază care oglindește felul în care părintele, mama sau tatăl, contribuite la construirea universului psihic, la stabilitatea emoțională a copilului.

Se întâmplă adesea ca părinții să fugă, literalmente, să se ascundă de copii, spre exemplu atunci când pleacă la serviciu. Acest ucru se petrece când pentru părinte (fie mamă, fie tată) este imposibil de suportat plânsul copilului, anxietatea acestuia. Acești părinți simt că odată ce copilul lor plânge și panica lor crește. Din acest motiv tind să plece pe ascuns. Ceea ce părinții nu știu, însă, este că în astfel de situații copiilor le va fi și mai greu să înțeleagă ce se petrece și cu atât mai greu să vadă în această plecare ceva pozitiv. Orice mamă a simțit că e mai ușor să plece pe ascuns, nu e un capăt de lume să încerce așa ceva. Însă o mamă, un tată înseamnă un adult, un adult care știe că plecarea în sine nu e ceva rău, așa că părintele poate suporta mai bine decât copilul această despărțire și îi poate spune adevărul și lui. Destul de repede după ce copilului i se oferă posibilitatea de a cunoaște adevărul, de a participa la plecarea părinților de acasă, inclusiv de a plânge, copilul își va răsplăti părinții cu imaginea unui copil încrezător în el și în mama sa.



Articolul a mai apărut și în cadrul sesiunilor online ținute pe pagina de Facebook Bebelini și Bebeline

Criza de afect la copil

Introducere

Cu toate că suntem mai degrabă obișnuiți să înțelegem prin dezvoltare componenta corporală, fizică, e important de reamintit că omul este nu doar corp, ci și minte. Mintea și corpul nu sunt separate, ele funcționează împreună într-o îngemănare complexă, frumoasă și poate chiar perfectă. Mintea și corpul simt împreună, „știu” împreună în același timp. În stare de sănătate, când corpul crește, crește și mintea. Mintea e asociată cu inteligența și nu e neadevărat. Însă tot minte e și universul afectiv. Emoțiile. Sentimentele. În general, ceea ce numim trăire. De fapt, mintea-corpul sunt emoții, sunt sentimente. Atuci când spunem că simțim, simțim și cu mintea, și cu corpul. Mintea nu e doar creier. Mintea e și inimă. O emoție o simțim și cu inima, și o simțim și cu stomacul, și cu musculatura. Când ne este frică simțim stomacul strâns, ni se înmoaie picioarele, avem gâtul încordat, nu?

Cum să privim un copil mic care trăiește o emoție?

Psihologia spune că ne naștem cu un set de emoții de bază. Furia, frica, tristețea, bucuria sunt câteva dintre ele. Bebelușul le simte încă dinainte să poată gândi și să poată vorbi. Simte aceste emoții dinainte de a fi conștient că mama lui este ceva separat de el. Cum le simte? Cu corpul, mai ales, dar și cu acel început de minte. Mintea se construiește din relația lui cu mama, cu tatăl, cu persoanele care îl îngrijesc. El are o nevoie, cineva vine și i-o satisface (de exemplu, îl hrănește), el se simt satisfăcut și liniștit. Data viitoare își va „aminti” că atunci când sânul sau biberonul apar urmează o experiență bună, plăcută, iar el va fi bucuros. Bucuria e o emoție. Atunci când sânul sau biberonul întârzie el este furios. Furia este o emoție.

Sentimentele sunt trăiri mai complexe, care apar mai târziu în dezvoltare, sunt mai stabile în timp, durează. Iubirea e un sentiment. Emoțiile durează mai puțin și sunt mai furtunoase.

Copilul cu vârsta peste 1 an, odată cu spectaculoasele achiziții ale mersului si limbajului, dar în special cu cea a mersului, dobândește un acces mult mai larg la lumea din jurul său. Începe să exploreze cu nesaț tot ce vede, aude, atinge, gustă, miroase, merge mai departe, și mai departe. Mama descoperă că explorarea pare incompatibilă cu siguranța copilului. Cel mic nu știe să se apere de pericole, nici nu le vede, nici nu le intuiește. Cel mic nu știe nici ce sunt obiectele din jur, nici ce fac ele, la ce sunt bune sau nu sunt bune. Îi revine mamei rolul de a îl ajuta să descopere aceste răspunsuri, de a îi arăta, de a îi explica, de a-l ajuta să înțeleagă, adecvat vârstei lui.

Micuțul vrea ceva, mama (sau alt copil, sau alt adult) îi refuză dorința. Micuțul vrea să facă ceva și nu îi reușește atunci, pe loc. Mama vrea ceva pentru micuț, iar el nu vrea. Toate acestea sunt situații în care copilul va simți frustrare și, cel mai probabil, se va înfuria. La aceasta vârstă furia se trăiește vulcanic, foarte intens. Apare brusc, invadează totul, copil, mamă, persoane din jur.

E momentul să aflăm o informație importantă. Ființa umană nu se naște cu un control asupra emoțiilor. Controlul se învață. Animalele nu controlează, ele doar descarcă emoția. Omul, o ființă socială, ca să poată trăi cu ceilalți are nevoie de acest control. Acesta este copilul dumneavoastră. O ființișoară copleșită de propriile dorințe, de voința celorlalți și de emoțiile pe care le simte cu mintea și corpul său încă puțin dezvoltate comparativ cu un adult.

Cum trăiește mama această situație?

Pentru că relația mamă-copil a fost încă de la începuturi una foarte strânsă, vitală, în sensul în care bebelușul nu poate să trăiască fără o mamă care să îi ofere îngrijire și care să îl ajute să simtă că există, cel mai probabil mama va simți și ea intens în interiorul ei starea copilului său. O mamă cu un copil care trăiește această furtună emoțională se simte cel mai adesea neputincioasă. Cu cât durata în care se exprimă această furie crește, cu atât mama poate fi la rândul ei copleștită de neputință și se va înfuria.

Unele mame nu se mai pot controla și își bruschează copiii, nu din răutate, ci ca o consecință a neputinței lor, inclusiv emoționale, în fața acestei situații. Alte mame se învinovățesc, se consideră incapabile să fie mame. Sunt și mame care se simt sfidate de copil, simt că li se face în ciudă și intră într-o luptă cu copilul.

Toate aceste situații descrise sunt puternic legate de felul în care mama s-a raportat de-a lungul vieții la propriile emoții. Ne putem pune întrebări. „Sunt un om care își permite să trăiască furia?” „Știu să mă bucur?” „Împărtășesc bucuria mea cu ceilalți, o exprim?” „Cum reacționez când un om apropiat mie sau un coleg de muncă sau un șef e furios? Mă sperie? Plâng? Mi se înmoaie picioarele? Țip? Evit acel om? Rămân acolo? Încerc să îl calmez?” „Tac și îl las să trăiască furia apoi vorbesc cu el”

Răspunsurile fiecăreia la aceste întrebări vă vor ajuta să vedeți mai bine cum simțiți când cel mic este furios, frustrat. Vă vor permite puțină distanță între dumneavoastră și copil. Veți putea să vedeți mai bine diferența dintre cum trăiește el, micuțul fără control, emoțiile și cum le „întâmpinați” dumneavoastră.

Ce putem face când copilul e furios?

Există mai multe metode, teorii, îndrumări care vin din sfera psihologiei.

O să vă spun opinia mea, așa cum mi-am format-o ca specialist, ca mamă, ca om printre oameni. Nu cred că există rețete pentru că fiecare copil e unic și familia lui e unică.

  • 1) Gândiți-vă că aveți în față un copil mic, nu un adult.
  • 2) Asigurați-vă că nu se va lovi, nu își va pune viața în pericol (unii copii se dau cu capul de pământ, de perete etc.), însă faceți-o fără panică sau, dacă simțiți panică, reamintiți-vă că e un copil mic și că va trece această criză.
  • 3) Dați-i voie să trăiască acea emoție. Mi se pare unul dintre îndemnurile esențiale. Societatea noastră este una care încă se opune trăirii furiei (adesea și tristețea este considerată inadecvată). Dacă acum le cerem să nu trăiască emoția, cu timpul vor ajunge să o reprime, iar consecințele nu sunt deloc bune. Pentru a controla sănătos o emoție avem nevoie de acces la ea, mai întâi, avem nevoie să o cunoaștem, să înțelegem, să îi dăm un sens.
  • 4) Dacă simțiți că nu puteți să suportați să fie furios, întrebați-vă din nou ce anume vă face să nu suportați o emoție care e normală, naturală, o avem toți, iar el are de ce să fie furios, tocmai i-a fost refuzată o dorință sau nu a reușit să ducă la capăt ceva ce încerca să facă.
  • 5) Rămâneți în preajma copilului, însă la o distanță care să îi permită să trăiască ceea ce l-a copleșit, dar să vadă că îi sunteți alături. Puteți să îi spuneți (cu iubire, cu înțelegere) că sunteți acolo lângă el dacă are nevie de dumneavoastră.
  • 6) Sunt copii care au nevoie să fie luați în brațe. Nu mă refer la cei care vă cer acest lucru. Mă refer la cei care nu se pot opri, consola decât dacă sunt ținuți strâns în brațe. Cel mai adesea ei se zbat foarte tare, dupa care se vor cuibări liniștiți și suspinând în brațele dumneavoastră. Alții vor să fiți doar prin preajmă. Și unii, și alții vor riposta dacă încercați să îi îmbrățișați.
  • 7) După ce criza trece și se liniștesc, arătați-le că îi iubiți. Ajutați-i să vadă că aceste emoții nu sunt rele, nu atrag pedepse, nu se supără părinții pe ei pentru că au fost furioși.
  • 8) Numiți emoția. Spuneți-le că au fost furioși și din ce motiv. Faceți-o cu empatie!
  • 9) Pregătiți-vă să aveți multă, multă răbdare. E o perioadă complicată, dificilă, dar care va trece spre vârsta de 4 ani și va fi o bază bună pentru viitorul copilului.

The End

Baby-blues

Baby-blues sau depresie postpartum?

Baby-blues

Simptome Cauze Tratament

În ultimii ani, odată cu creșterea numărului surselor de informare – nu știm dacă și în sens calitativ –, tot mai multă lume vorbește despre depresia postpartum. Mamele mai tinere o fac cu îngrijorare, în vreme ce generațiile din urmă tratează acest subiect cu mult mai puțin afect și, de ce să nu o spunem, cu mai puțină responsabilitate.

Înainte de a vorbi despre depresia postpartum, chiar în sens cronologic, de la evenimentul nașterii pornind, vorbim despre baby-blues. Multe femei care au dat naștere pot să descrie cu ușurință câteva simptome care se dovedesc comune printre ele și care sunt trăite în zilele imediat următoare nașterii:

  • Se simt obosite
  • Nu pot să doarmă
  • Izbucnesc în plans din orice
  • Sunt îngrijorate cu privire la sănătatea bebelușului
  • Sunt anxioase
  • Au o iritabilitate crescută.

Aceste simptome dispar, de regulă, în primele două săptămâni de la naștere. Printre cauzele baby-blues-ului sunt considerate cele care țin de modificările hormonale care survin odată cu nașterea copilului, aspecte aflate în legătură cu mediul în care trăiește femeia ce tocmai a născut (are un soț, o familie sau este singură, beneficiază de ajutor sau nu, inclusiv financiar etc.), situația complet nouă în care se află mama, mai ales mama unui prim copil, oboseala resimțită ca urmare a faptului că este intens solicitată de sugar, dar și alți factori pot întregi acest tablou.

Starea de baby-blues nu e considerată patologică, periculoasă, însă ea poate evolua spre depresie postpartum.

Depresia postpartum se poate instala imediat după naștere sau mai târziu, după perioada de baby-blues, chiar și la luni de zile după naștere. Simptomele depresiei postnatale sunt:

  • Tristețea
  • Scăderea capacității de concentrare
  • Plânsul
  • Lipsa energiei
  • Scăderea poftei de mâncare
  • Mama nu poate dormi sau doarme foarte mult
  • Agitația
  • Dispoziția scăzută
  • Gândirea autocritică excesivă

În unele cazuri se pot întâlni idei de sinucidere și/sau impulsul de a face rău copilului.

Spre deosebire de baby-blues care, în cele mai multe cazuri, trece de la sine, depresia postpartum necesită atenția noastră, atât a mamelor, dar mai ales a persoanelor care se află în preajma acestor mame.

Este o condiție medicală serioasă care merită să fie abordată cu tact, cu responsabilitate din partea membrilor familiei, prietenilor și tratată de medicul mamei aflată în această stare. Voi sublinia faptul că în depresia postpartum este necesar ca mama să fie văzută de un medic psihiatru, acesta fiind singurul care poate prescrie tratament medicamentos cu antidepresive. Psihologul și psihoterapeutul nu au astfel de competențe, cu excepția cazului în care terapeutul este și medic psihiatru.

Tratamentul depresiei se face prin psihoterapie și, în funcție de recomandarea medicului psihiatru, cu medicamentele prescrise de acesta.

Cum să înțelegem depresia postpartum

Depresia este întâlnită mai des în rândul femeilor, însă și bărbații pot trăi un episod depresiv sau pot avea o tulburare care să includă depresia. În mentalitatea colectivă a societății noastre, mult timp privată de informații care priveau viața psihică a ființei umane, depresia era o rușine, un tabu, ceva ce trebuia rezolvat în casă, în familie și, pe cât posibil, fără să afle cineva. Multe familii au avut destine dramatice tocmai din cauza imposibilității de a înțelege și a trata adecvat ceea ce se întâmpla cu unii dintre membrii acestora. Unii copii au rămas fără mame sau au trăit cu mame absente, au purtat și încă mai poartă în ei modele de deprivare pe care, fără voia lor, le vor duce mai departe. O mamă în depresie este o mamă care, temporar, se simte în imposibilitatea de a fi mamă.

Niciodată acest subiect nu va fi ușor de discutat, dezbătut și, iată, nici măcar de pus pe hârtie. Întotdeauna una dintre persoanele care citește rândurile scrise de noi ar putea fi în depresie. Vă îndemn pe toți și toate să aveți în minte această imagine ori de câte ori veți fi întrebat despre depresie sau veți intui că într-o descriere se află o persoană depresivă. Parafrazez cuvintele unei profesoare din facultate și spun:oricând, oricare dintre noi poate fi în depresie.

Să te afli în depresie înseamnă să te simți gol, înseamnă să simți că nu mai valorezi nimic, că nu mai ai un loc undeva, că nu mai reprezinți ceva pentru cineva, să simți că vrei să ieși pe undeva, pe oriunde, din această stare. Este, însă, foarte greu să lupți singur și mai ales să ceri ajutor. Cu cât depresia pune stăpânire pe noi, cu atât suntem mai puțin capabili să ne adresăm unei persoane care ne-ar putea ajuta.

Depresia nu e tristețe și atât, cum probabil ați auzit la părinții, bunicii, vecinii noștri mai în vârstă. Depresia nu trebuie să aibă neapărat o cauză concretă, în aici și acum, motiv pentru care întrebarea: „Dar ai tot ce și-ai dorit, ce motive ai să fii atât de trist/tristă?” este nu doar irelevantă, ci și culpabilizatoare. Sau, și mai grav: „Tocmai acum când ești mamă și ar trebui să fii fericită tu ești tristă și plângi?” Atunci când simțiți că aveți simptomele unei depresii, nu vă lăsați păcălite de astfel de întrebări care mai mult pun presiune pe dumenavoastră și vă întăresc sentimentul că ați fi vinovate că vă aflați în această stare, decât să vă fie de folos. Mergeți la un om în care aveți încredere, care poate asculta fără să vă judece, care NU se grăbește să vă dea sfaturi, care e acolo să simtă împreună cu dumneavoastră și împreună cu care să puteți apoi apela la un specialist.

Depresia nu se tratează prin discuții amicale. O depresie netratată lasă urme și, la distanță, în diverse împrejurări de viață mai mult sau mai puțin stresante, poate fi urmată de altă depresie. Fiți curajoase și bateți la ușa specialistului!

În cazul în care ați avut o depresie înainte de a fi însărcinată sau în timpul sarcinii și, după naștere, simțiți că ați putea avea simptomele despre care am vorbit mai sus, consultați un medic. Depresiile anterioare pot predispune la depresie postpartum. La fel și alte tulburări afective, spre exemplu tulburarea bipolară.

O mamă care vrea să facă totul singură, care nu acceptă ajutor de la nimeni, o mamă care vrea și e convinsă că poate să îngrijească singură un copil, o casă, poate avea și job și pe toate le poate face foarte bine, o mamă care nu își dă voie să simtă furie, care nu poate accepta că și ea, asemenea unui alt om, poate fi furioasă, o mamă a cărei familie nu poate fi empatică, nu poate să îi furnizeze sprijin, o mamă care nu se poate sprijini pe un model bun de mamă (propria sa mamă din mintea sa), iar acest fapt o face să trăiască maternitatea conflictual, o mamă care nu și-a dorit copilul născut – toate aceste situații pot fi și potențiale cauze ale depresiei, alături de cele biologice. Separarea de copil după naștere cauzată de o boală a copilului sau o boală a mamei, un copil născut cu o afecțiune congenitală, anxietate și stres în timpul sarcinii, infertilitatea anterioară sarcinii, nepotrivirea dintre temperamentul mamei și al copilului, de asemenea, sunt factori predispozanți care pot explica apariția depresiei postpartum.

Ce poate face mama în depresie

1. Vorbiți cu cineva despre ceea ce simțiți. Alegeți pe cineva în care aveți deplină încredere.

2. Cereți ajutor concret: cineva care să stea cu bebelușul câteva ore ca să vă puteți odihni, cineva care să facă menajul casei etc.

3. Alegeți-vă un timp al dumneavoastră și ieșiți din casă fără copil, faceți ceva ce vă face sau vă făcea plăcere (sport, masaj, film, concert etc.)

4. Mergeți la un psihiatru și la un psihoterapeut.

5. Refuzați să ascultați persoanele care vă acuză, direct sau indirect, voit sau fără voie. Se întâmplă adesea ca o depresie să fie „stimulată” de oameni care vă spun ce anume ar trebui să faceți (fie să alăptați, fie să nu mai alăptați, fie să legănați bebelușul, fie să nu îl legănați, fie să îl culcați singur, fie să îl țineți în permanență cu dumneavoastră). De câte ori vi se întâmplă acest lucru încercați să vă amintiți de instinctul matern și faceți apel la el.

6. Luați tratamentul prescris, exact așa cum vi l-a dat medicul. Orice nelămurire, dubiu, gând care vă frământă legat de depresie și de tratament discutați-le cu medicul psihiatru și cu psihoterapeutul dumneavoastră. Depresia are nevoie de tratament constant pe durata stabilită de psihiatru. Nu renunțați la tratament!

7. Pe cât de mult puteți, nu vă lăsați influențată de experiențele citite pe Internet. Construiți o relație terapeutică cu medicul/psihoterapeutul și bazați-vă pe ea!

Ce pot face prietenii, rudele, apropiații

1. Un om aflat în depresie are nevoie de cineva în care să poată avea încredere, iar această încredere nu are neapărat legătură cu bunele noastre intenții.

2. Nu judecați!

3. Sfaturile nu ajută, iar insistențele – în ciuda bunelor intenții, subliniez – fac mai mult rău.

4. Ascultați și iar ascultați!

5. Nu vă oferiți să îngrijiți copilul mamei în cauză, nu îi spuneți că nu face bine ce face sau cum ar fi mai bine. O mamă în depresie e o mamă care se culpabilizează că nu e o mamă suficient de bună. O veți împinge și mai adânc în depresie, întărind convingerea că ea chiar nu este o mamă bună.

6. Discutați cu familia în măsura în care credeți că ei nu cunosc de existența unei depresii, cu tact și fără a fi intruzivi.

7. Oferiți datele de contact ale unui specialist în cazul în care vi se cere sau sunteți persoana de încredere de care vorbeam.

8. Acolo unde există riscul real de a pune în pericol viața copilului sau propria viață (viața mamei), anunțați familia de urgență!

9. Nu în ultimul rând, fiți prudente: o astfel de situație poate să ne inducă multă panică nouă, celor din jur, putem trăi propriile fantasme despre pericolul în care se află copilul sau mama, putem exagera și, deci, putem lua decizii iraționale sub aparenta raționalitate.

Baby-blues

The End